Le multumim tuturor celor care, prin puterea exemplului, ne arata ca nimic nu este imposibil atunci cand crezi, speri si nu incetezi sa cauti ceea ce stii, in adancul sufletului, ca meriti!
Speram sa va amintiti cu placere de toate implinirile, cu melancolie de toate clipele frumoase si cu incredere de tot ce nu ati reusit, inca, sa faceti.
Si nu uitati: „daca n-ai reusit, continua, daca ai reusit, continua!”
Mai jos gasiti 2 filmulete youtube ale unei povesti reale care va vor arata inca o data ce inseamna puterea increderii, perseverenta si capacitatea de a privi in fata, in viitor.
Incepeti anul urmator cu incredere si curaj, priviti mereu in fata si mergeti inainte!
Cu drag,
Cupidonii 
Intr-o zi ca toate celelalte:
Si, dupa cateva zile, minunea unui nou inceput :
via Neuronu
Foarte trista intamplare dar se pare ca toti trebuie sa trecem prin ceva foarte rau,poate sunt examenele noastre,pe care trebuie sa le trecem ca sa ne”umanizam”.
E bine ca ai gasit forta de-a lupta si ca nu ai renuntat,cat despre atacurile de panica…e boala secolului si mama le are de 7ani,survenite tot in urma unui soc!:(
Multa purtere si curaj,viata merge inainte…show must go one!:)
ce sa spun….trist…foarte trist…nu am cuvinte…stiu ce inseamna atacurile de panica..ani de zile le-am avut si nici acum nu mi-au trecut..nu pot merge cu metroul…cateodata nu pot traversa strada singura …apoi depresia…medicamente…Pusa,ce putem face??? Eu de viata mea…pot vorbi cam la trecut….ma vad batrana si urata…nu ma pot bucura….pur si simplu nu pot..si fac totul mecanic,ca un robot….Te pup draga mea…sant oricand alaturi de tine,mereu….poate viata ne va oferi si noua o surpriza placuta…pup…
13 martie 1995…am ajuns acasa, dupa doua zile si doua nopti petrecute alaturi de tatal meu la reanimare, am facut ceva de mancare, apoi m-am asezat in canapea langa sotul meu, si am adormit. Cam dupa vreo doua ore m-am trezit buimaca, si i-am spus sotului meu…:
– Romeo, eu nu ma mai duc la spital in noaptea asta…nu mai pot…
– du-te Pusa, a venit raspunsul, mai ai doar o noapte, maine il da la salon…si n-o muri nimeni pt inca o noapte…
…m-am dus la bucatarie, i-am asezat pe cei mici la masa…baietii mei…Dan, 6 ani si Adrian 10 ani…alaturi de ei, sotul meu…imaginea….peste imaginea asta nu a trecut nici macar o zi…o ora…e la fel de clara in mintea mea
…si….am plecat…
eram intr-o anume perioada, in care ma reandragostisem de sotul meu…chiar imi doream acea noapte alaturi de el…
pe la 22 am sunat acasa…mi-a raspuns Romeo:
_ copiii sunt bine, Danut doarme…eu sunt cam racit , am asa ca o durere in spate, dar fac o baie fierbinte, si iau o aspirina…
in jur de miezul noptii…aud o voce cunoscuta pe culoarul spitalului…ies…si apare Marian, vecinul de apartament:
_ Pusa…hai cu mine la spital, la municipal…lui Romeo i s-a facut rau…taxi-ul e jos…ne asteapta..
Nu m-a spus insa ca Romeo era mort…murise….iar eu…eu…
Totul…absolut tot…s-a prabusit, …iar pamantul nu a mai fost niciodata sub talpile mele…eram o femeie singura …eu care nu-mi dorisem altceva decat o familie…o femeie absolut singura …cu doi baieti…si nenumarate probleme…
La f scurt timp, au aparut atacurile de panica…da, acelea, in care simti ca mori in fiecare clipa….apoi depresia…o depresie crunta…o groapa adanca, mai rea ca insasi moartea careia ii simteam respiratia rece…era tot timpul langa mine….dar ma privea…si ma ameninta…atat…desi ma rugam de ea…sa plece sau sa ma ia cu ea…numai sa faca ceva
Inca nu va grabiti sa ma judecati…si nici nu dati prea tare punand problema copiilor.
Vorbisem deja cu Iulia, sotia lui Marian…si o rugasem, ca daca se intampla ceva cu mine…sa aibe grije de copiii mei…ei nu aveau, dar isi doreau…
Daca cineva imi spunea ca trebuie sa mananc, imi devenea dusman…imi era rau si daca incercam sa inghit ceva…era imposibil
…ajunsesem sa nu ma mai pot ridica din pat…groapa era foarte adanca…dar nu-i zaream inca fundul…
Atunci…nu stiu cum…chiar nu stiu…a fost ca un fel de revolta interioara…si mi-am spus ca oricum MOR…macar sa mor mai repede, nu stiu exact ce am gandit….mi-am infruntat starea de rau cumplit…asa am inceput din nou sa merg…si sa vorbesc…
Sa nu credeti ca starile de rau, m-au parasit….absolut tot ce faceam…fiecare pas era o lupta crunta cu acea stare de RAU…pe care n-am invins-o niciodata….dar stiu ca m-am luptat cu ea cum nu ma credeam in stare…
Bineanteles, ca un psoriazis ingrozitor si-a facut de cap cu mine…tot corpul meu era o rana deschisa…care imi pata hainele de sange…ma transformam in mosnstru…iar lumea…nu are rost…nu mai are..
Acum, fac tratament…in sfarsit, de catziva ani , cam de vreo patru…ma simt un om normal…copiii sunt realizati si sunt f mandra de amandoi…