Crăciunul se apropie de noi cu paşi repezi. Nu ne mai despart de el decât câteva zile scurte, care vor trece rapid într-un amestec de agitaţie, cadouri şi pregătiri pentru această frumoasă zi.
În spiritul Crăciunului am pregătit pentru tine o poveste inspirationala de Crăciun, care sperăm să îţi sporească şi mai mult entuziasmul pentru această magică sărbătoare.
” Îmi amintesc prima mea petrecere de Crăciun alături de bunica mea. Eram doar un copil. Îmi amintesc cum goneam pe stradă în ziua în care sora mea cea mare îmi dăduse vestea şocantă : „Nu există Moş Crăciun, toţi ştiu asta.”
Bunica mea era întotdeauna sinceră, cu toată lumea, şi de aceea am fugit la ea în acea zi. Ştiam că ea avea să-mi spună adevărul şi ştiam şi că acesta avea să fie mai uşor de acceptat odată ce primeam şi una dintre faimoasele ei prăjituri cu scorţişoară şi o cană cu ciocolată caldă.
Când am ajuns, am găsit-o gătind. Prăjiturile erau calde şi printre înghiţituri, i-am povestit totul.
„Cum să nu existe Moş Crăciun!” a exclamat ea surprinsă. „Ridicol! Să nu crezi asta! Zvonul acesta circulă de ani şi ani şi mă face supărată, foarte supărată. Acum, pune-ţi haina şi hai să mergem.”
Am întrebat-o, la fel de surprins, unde aveam să mergem. Nici măcar nu terminasem de mâncat a doua prăjitură cu scorţişoară, iar de ciocolata caldă nici nu mă atinsesem. Am aflat, într-un final, că acel „unde” era unul dintre magazinele din oraş, Kerby, magazinul care avea câte puţin din aproape orice.
„Ia banii aceştia şi cumpără ceva pentru cineva care are nevoie de acest lucru. Eu te voi aştepta în maşină.” Apoi s-a întors şi a ieşit din magazin.
Nu aveam decât opt ani. Adeseori mergeam la cumpărături cu mama, dar nicioadata nu făcusem asta singur, până atunci. Magazinul îmi părea mare şi aglomerat, plin de oameni agitaţi, care alergau peste tot pentru a-şi termina cumpărăturile de Crăciun.
Câteva minute am rămas blocat. Stăteam pe loc, confuz, strângând în mână bancnota de zece dolari şi gandindu-mă ce şi pentru cine să cumpăr. M-am gândit la toţi cei pe care îi ştiam: familia mea, prietenii, vecinii, copiii de la şcoală, persoanele care veneau la biserica noastră. Aşa mi-am amintit de Bobbie Decker. Era un copil cu părul ciufulit care stătea în spatele meu în clasa a doua.
Mi-am amintit că nu avea haină. Ştiam asta pentru că, în timpul iernii, niciodată nu ieşea afară în pauză. Întotdeauna, mama lui scria un bilet prin care îi spunea învăţătoarei că acesta era răcit, motiv pentru care trebuia să stea înăuntru. Cu toţii ştiam că nu era răcit, ci că nu avea hăinuţă.
Pentru un moment mi-am trecut degetele pe bancnota de 10 dolari, simţind cum devin din ce în ce mai entuziasmat. Aveam să-i cumpăr o hăinuţă lui Bobbie Decker. Am ales una roşie, cu glugă. Părea călduroasă şi moale şi eram convins că avea să-i placă. „Este un cadou pentru cineva?” m-a întrebat doamna drăguţă de la casă, în timp ce i-am înmânat banii.
„Da.” I-am răspuns eu timid. „Este pentru Bobbie.” Nu am primit niciun rest pentru haină, dar doamna cea drăguţă mi-a zâmbit, a pus hăinuţa într-o sacoşă şi mi-a urat un Crăciun Fericit. În acea seară, bunica m-a ajutat să împachetez frumos cadoul, în hârtie cu model de Crăciun, legată cu o panglică şi o fundă mare şi m-a ajutat să scriu: „Pentru Bobbie, De la Moş Crăciun”.
Bunica a insistat să păstrăm secretul. Apoi m-a dus la casa lui Bobbie Decker, explicandu-mi pe drum că din acel moment şi pentru totdeauna eram oficial unul dintre ajutoarele lui Moş Crăciun.
Am parcat pe o străduţă din apropierea casei acestuia, după care, împreună, ne-am ascuns în tufişurile din faţa casei lui Bobbie. Şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a şoptit: „Gata, Moş Crăciun, du-te.”
Am luat o gură de aer, am fugit până la uşă şi am pus cadoul pe trepte. Apoi, am sunat la uşă şi am fugit înapoi în siguranţa tufişurilor, alături de bunica. Împreună am aşteptat nerăbdători ca uşa să se deschidă. Într-un final s-a întâmplat şi l-am văzut chiar pe Bobbie ieşind în faţa uşii.
40 de ani au trecut de atunci şi nu au diminuat încântarea şi frumuseţea acelor momente pe care le-am petrecut tremurând, alături de bunica mea, în tufişurile lui Bobbie Decker. În acea noapte am realizat că acele zvonuri îngrozitoare despre Moş Crăciun nu erau decât atât: nişte zvonuri într-adevăr ridicole. Moşul era sănătos şi în viaţă şi noi eram în echipa sa.”
