Cred ca marea majoritate dintre noi, daca nu cumva toti, mai devreme sau mai tarziu, aflam pe pielea noastra cum e sa suferi din dragoste.

Si nu e usor deloc. Uneori chiar te duce la depresie. Nopti nedormite, frustare, manie, resentimente si multe alte senzatii coplesitoare. Si, nu de putine ori, dupa ce a trecut o perioada de genul asta, revenim la „normal” si regretam energia pierduta si tot timpul care e trecut pe langa noi, fara sa-l pretuim, nemaivorbind si de oamenii dragi pe care poate i-am ignorat intre timp. Si multe alte resurse irosite aiurea. Parca nu merita…nu-i asa?

Poate trebuia sa luam lucrurile mai detasat, sa gasim argumente pentru a ne pastra tonusul pozitiv si in acelasi timp gasit solutii de a iesi din momentele de cumpana.

Intrebarea e: putem evita suferinta in dragoste? Cand? Cum?

Personal cred ca uneori putem, iar alteori nu. Nu putem nu in sensul ca nu am fi putut evita fizic niste experiente negative, insa sunt lectii de viata pe care nu le putem invata doar de la ceilalti, desi se spune ca e ideal asa. Si este, doar ca nu avem intelepciunea perfecta de a ne fi nascut cu o excelenta stima de sine si capacitate de a prevedea toate aspectele deciziilor pe care le luam, pe termen lung. Si din alta perspectiva, sunt calitati de personalitate, care se formeaza doar prin experiente mai putin placute.

Exemplu de suferinta in dragoste pe care nu o poti evita: esti intr-o casatorie/relatie stabila de 10-15 ani, sa zicem. Esti fericit(a), traiesti niste ani frumosi, simti pe pielea ta ce este armonia in dragoste, si totusi, la un moment dat, intrucat oamenii sunt intr-o continua transformare, constati ca ai evoluat in sens diferit fata de partenerul tau. Si unde acum 15 ani erati perfect aliniati, cel putin in cateva arii esentiale, acum te trezesti ca esti foarte departe in mai multe aspecte, desi iubirea e inca acolo.

Si atunci despartirea de multe ori survine natural, ca o dorinta launtrica din ambele parti, desi amandoi partenerii sufera si regreta despartirea. E una dintre situatiile inevitabile, deci si suferinta in dragoste aici e inevitabila.

Un alt exemplu: doi oameni se indragostesc nebuneste unul de celalalt si totusi dupa nici o luna de intalniri, totul se naruie ca intr-o mare ceata, lasandu-l pe unul dintre ei complet indiferent si pe celalalt naucit si dezamagit ca totul s-a terminat brusc, fara nici o explicatie.

Iarasi, nu aveai cum sa calculezi sau sa prevezi ce se va intampla in mai putin de o luna de zile, si in acelasi timp, nu merita sa pierzi un moment atat de special. Pana la urma, o luna de zile ai fost in al noulea cer. Nu poti sa regreti, in detrimentul sa zicem a unei intregi vieti, foarte sigure emotional, dar fara nici o emotie puternica traita la intensitate maxima. Nu simti ca traiesti cu adevarat daca esti mereu doar la „temperatura camerei”.

Doar daca genul asta de episoade se repeta foarte frecvent e cazul sa te investighezi mai in amanunt si sa vezi de ce atragi astfel de tipare si cum iesi din ele. Altfel, sunt niste momente frumoase, de care merita sa te bucuri, chiar daca ai un pic de suferit dupa. Si mai merita sa inveti ceva din ele, si vei descoperi la momentul potrivit, ce.

Pana la urma, oamenii raman impreuna dupa ce euforia indragostirii trece, doar daca se aliniaza din mai multe puncte de vedere, esentiale pentru o viata de cuplu traininca. Daca nu, e o despartire fireasca. Nu ar rezulta nimic bun daca oamenii ar fi ramas impreuna dupa un astfel de episod, asa, doar de dragul respectului sau altor argumente.

Ok…atunci cand nu merita sa suferi in dragoste? Sau mai bine zis, cand poti evita suferinta in dragoste?

O poti evita, cand vezi ca desi ai avut si ai semnale de alarma evidente, tu nu iesi din contextul unei relatii toxice sau nu iesi din nostalgia trairii in trecut, regretand pe cineva cu care ai fost. Pentru ca e un gen de suferinta care poate fi evitata sau cel putin stopata, pentru a nu amplifica si mai mult durerea interioara.

Stim cu totii cupluri disfunctionale, in care unul dintre parteneri sau chiar ambii stau impreuna pentru motive de genul: frica de singuratate, nevoia de siguranta materiala, diverse avantaje relationale si altele.
Si ii vezi ca sufera, dar stau acolo in continuare. E o suferinta inutila pentru ca ambii isi rateaza sansa de a fi fericiti langa alti parteneri de cuplu.

Sau, cazul in care traiesti cu capul in trecut si refuzi orice noua relatie, pe motiv ca nimeni nu e ca x/y cu care ai fost tu candva si ai fost fericit(a). Daca ar fi fost sa fii fericit(a) pe termen lung, ati fi ramas impreuna. Iubirea e puternica si creativa, gaseste mereu solutii. Altfel, a fost o relatie sortita pentru un timp, pentru care ti-ar fi benefic sa iti multumesti, sa ii multumesti si celuilalt, sa ierti si sa te ierti, sa iti inveti lectiile de viata si sa mergi senin mai departe.

Mai exista si varianta in care dai senzatia ca iti cauti pe cineva nou, dar mereu iti sabotezi relatiile pentru acelasi motiv absurd si neconstientizat, ca noul partener nu seamana cu modelul tau din trecut.
Si mai auzi in jur naivi care spun de ex: „ Saraca…asa fata buna, dar nu are noroc in dragoste”… Hai sa nu mai privim asa superficial lucrurile si sa sapam mai adanc fiecare in vietile noastre, ca sa vedem cauzele si sa le tratam.

Ca pana la urma, ce seamana omul, aia si culege si de multe ori: fara sa ne dam seama, semanam dezamagire si culmea, ne miram ca si culegem dezamagire.

Haideti sa nu mai suferim inutil si sa demonstram adevarata iubire de sine, care e curajoasa, pozitiva, proactiva, toleranta si isi imbratiseaza sinele, cu partile sale pozitive si negative, in egala masura. Pentru ca toate vorbesc despre noi si ne transmit informatii foarte pretioase pe care daca le integram corect in deciziile noastre de schimbare, vom vedea progres. Si libertate.

Am citit recent undeva: „ L-am rugat pe Dumnezeu sa ma faca fericita. Si El mi-a zis: Bine, dar intai am te fac puternica”.

Ce intelegem de aici? Ca daca vrem sa fim fericiti, e bine sa imbratisam si incercarile noastre si sa multumim pentru ele, pentru ca ne fac mai puternici, puterea ne da echilibru, iar echilibrul este fundamental fericirii autentice.